S-au făcut multe studii de-a lungul istoriei în încercarea de a identifica momentul, locul şi motivul pentru care omenirea a devenit atât de puternic dreptace. Dovezile sunt foarte limitate în acest sens, însă există semne preistorice că omul a fost dintotdeauna un animal predominant dreptaci.

Acum un milion şi jumătate de ani, mai mult de jumătate din uneltele primitive din piatră au fost cioplite cu mâna dreaptă, conform arheologului Nicholas Toth. Şi unele schelete vechi de 1,6 milioane de ani, găsite în Kenya, demonstrează că oamenii erau preponderent dreptaci, la fel ca urmele lăsate de Australopithecus africanus, strămoşul nostru de acum 2-3 milioane de ani, pe craniile de babuini vânaţi de el.

Există şi o teorie care sugerează că Homo neanderthalensis a fost o rasă de stângaci, însă autorul ei, Stan Gooch, nu a adus nicio probă reală, deci aceasta a fost respinsă de comunitatea ştiinţifică.

Evoluţia umană

Pe parcursul evoluţiei omului, creierul acestuia s-a mărit, a apărut fenomenul de lateralizare şi una dintre emisfere a devenit predominantă. Încă se discută motivele pentru care s-a întâmplat acest lucru. Se presupune că lateralizarea creierului şi alegerea unei mâini dominante au fost paşi pe scara evoluţiei, înspre idealul unei eficienţe mărite. Procesul a început probabil cu utilizarea timpurie a uneltelor, mai precis cu aruncarea pietrelor spre pradă şi spre prădători. Unii cercetători cred chiar că apariţia limbajului, trăsătura specific umană, se datorează cumva dezvoltării unor reţele neuronale născute, într-una dintre emisferele cerebrale, cu scopul de a eficientiza abilităţile motorii de aruncare a pietrelor.

Se ridică totuşi întrebarea: ce beneficii a adus faptul de a fi stângaci? De ce nu suntem cu toţii dreptaci? O teorie consideră că stângacii se descurcau mai bine cu orientarea în teritorii necunoscute – aptitudine valoroasă în timpurile preistorice – datorită faptului că aveau emisfera dreaptă mai bine dezvoltată, cea responsabilă cu funcţiile vizual-spaţiale. Însă existau beneficii clare ale unei preferinţe comune a grupului pentru o mână sau alta. Imaginaţi-vă, de exemplu, numărul de accidente datorate faptului că o persoană seceră de la stânga la dreapta în mijlocul unui grup de oameni care seceră toţi de la dreapta la stânga. Pe măsură ce societăţile umane deveneau mai sedentare şi oamenii mai agricultori, a devenit mai important faptul ca grupurile să fie omogen-dreptace, iar avantajele de orientare în spaţiu ale stângacilor şi-au pierdut din însemnătate.

Însă faptul că preferinţa pentru o mână sau alta este o trăsătură moştenită, cel puţin în oarecare măsură, arată că trebuie să fi existat un avantaj evolutiv şi în a fi stângaci. De exemplu, una dintre teoriile mai cunoscute (dar şi disputate) consideră că stângacii ar fi avut avantaje în luptă. Cercetătorul Michael Corballis, susţinător al teoriei genetice a stângăciei, este de părere că aceasta din urmă a apărut cândva în evoluţia lui Homo sapiens în Africa, aprox., cu 150.000-200.000 de ani în urmă, şi s-a răspândit destul de rapid în sânul populaţiei.

Epoca târzie a pietrei

Proporţia de dreptaci versus stângaci pare să fi crescut în decursul epocii pietrei. Studii făcute în peşterile din Franţa şi Spania au arătat că, acum cca 30.000 de ani, cel puţin 75% din populaţie era probabil dreptace.

Este interesant că procentul de 10% de stângaci continuă să fie sugerat de dovezi (precum operele de artă) din paleoliticul superior (aprox. 10.000 în urmă) şi până acum 5.000 de ani.

Dreptacii sunt majoritari în toate culturile umane. Încă există şi în zilele noastre culturi de pe tot globul care interzic folosirea mâinii stângi, în unele dintre ele practicându-se legarea acesteia sau chiar ritualuri dureroase, precum opărirea ei în copilăria timpurie.

Există şi cercetători care susţin, totuşi, că procentul de dreptaci ar fi mai mic în culturile mai primitive. Iar studii ca cel al lui John Dawson din anii 1970 au arătat că stângacii erau prezenţi în proporţie mai mare în sânul popoarelor nomade precum inuiţii sau aborigenii din Australia.

Începuturile istoriei

Există dovezi că toate marile civilizaţii timpurii ale lumii – de la vechii mesopotamiemi la egipteni, greci şi romani – au fost puternic înclinate spre folosirea mâinii drepte. Mâna dreaptă a zeilor era considerată ca fiind binefăcătoare şi cu proprietăţi curative, în timp ce mâna lor stângă era folosită pentru blesteme şi injurii. Egiptenii îşi înfăţişau inamicii ca fiind stângaci, în timp ce pe ei înşişi se descriau ca dreptaci.

În aproape toate aceste culturi, mâna dreaptă era folosită pentru ceremonialuri şi pentru mâncat, având mereu poziţia favorizată. Un exemplu interesant pentru gradul în care erau oamenii atenţi la acest aspect poate fi găsit într-un basorelief asirian care reprezintă două spirite aşezate faţă în faţă: toate detaliile sunt complet simetrice, reprezentate în oglindă, cu excepţia faptului că ambele figuri îşi folosesc mâna dreaptă pentru a-şi îndeplini ritualul.

De asemenea, toate religiile avraamice (iudaism, creştinism şi islam) au dezvoltat culturi puternic dreptace în Orientul Mijlociu.

Grecia Antică

Grecii antici, inclusiv oamenii inteligenţi şi raţionali precum Platon sau Aristotel, asociau aproape întotdeauna dreapta cu binele şi stânga cu răul, cu criminalitatea. Marele filosof Platon credea că ne naştem cu membre egale în putere şi îndemânare, şi că preferinţa pentru o mână sau alta este exclusiv culturală. El chiar le condamna pe mamele sau dădacele care nu ştiuseră să îşi educe corect copiii, să nu ajungă stângaci. Aristotel era de părerea contrară, şi anume că preferinţa pentru o mână sau alta este naturală şi moştenită.

Încă dinainte de Platon, pitagoreicii au enumerat zece principii fundamentale, fiecare sub forma unei perechi de contrarii în care, în mod total nesurprinzător, dreapta este asociată cu masculinul, dreptul, luminosul, bunul etc., în timp ce stânga reprezintă femininul, strâmbul, întunecatul şi răul. Filosoful grec Anaxagoras ajunsese chiar la enigmatica părere că sperma provenită din testiculul stâng producea copii de sex feminin, iar sperma din dreptul, băieţi – idee care a condus la secole de dureroase şi ineficiente tentative de manipulare genetică. Alexandru cel Mare (considerat a fi fost stângaci, deşi nu există probe în acest sens) pretindea că a cucerit un ţinut întreg de stângaci, însă nici pentru această afirmaţie nu s-au găsit niciodată dovezi.

Roma Antică

Şi romanii antici erau foarte pro-dreptaci. Unii spun că obiceiul purtării verighetei pe degetul mijlociu al mâinii stângi ar proveni de la aceştia, care încercau astfel să respingă răul asociat cu mâna stângă (altă teorie, mult mai răspândită, fiind că se credea că degetul acela avea o conexiune directă cu inima, printr-o venă numită „a dragostei”).

Practica modernă a salutului prin strângerea mâinii drepte provine şi el din vechiul obicei roman al atingerii mâinilor drepte, pentru a demonstra absenţa oricăror arme. Unii cinici afirmă că acest ritual a fost încurajat puternic de Julius Caesar, un paranoic notoriu – şi stângaci notoriu, apropo, deşi nu avem nicio dovadă în acest sens.

China Antică

Un lucru foarte interesant s-a petrecut cu China. În antichitate, celebra lor dihotomie yin/yang presupunea asocierea yin-ului – simbol al femininului, supunerii, sângelui şi pământului – cu partea dreaptă, în timp ce yang-ul – masculin, conducător, lumină şi soare – era asociat cu partea stângă. În prezent, China este una dintre cele mai cunoscute ţări care promovează făţiş şi chiar impune dominanţa mâinii drepte.

Istoria recentă

Nu se cunosc prea multe despre practicile şi atitudinile legate de dominanţa uneia sau alteia dintre mâini în Evul Mediu, însă nu avem niciun motiv să credem că au existat diferenţe notabile faţă de ceea ce fusese înainte şi de ceea ce a urmat.

Sub extrem de proasta îndrumare a atotputernicei Biserici Catolice, stângacii au fost oprimaţi cu fermitate în Europa medievală, deşi nu se poate vorbi de o opresiune sistematică. Stângacii erau de obicei acuzaţi de asociere cu diavolul şi uneori, în perioada exceselor Inchiziţiei şi a vânătorii de vrăjitoare din secolele 15 şi 16, stângăcia a fost chiar considerată indiciu suficient pentru a identifica o femeie drept vrăjitoare – ceea ce ducea de obicei la condamnarea şi executarea acesteia.

Secolele 18 şi 19

În ciuda reformelor (limitate) ale Iluminismului, viaţa stângacilor a fost deosebit de grea în sec. 18-19, când discriminarea lor a devenit înrădăcinată şi instituţionalizată. Până şi în societăţi relativ libere, ca cele din America de Nord sau Europa de Vest, au existat încercări deliberate – şi uneori brutale – de a eradica preferinţa pentru mâna stângă şi a impune folosirea exclusivă a dreptei. În sistemele educaţionale ale vremii se practicau consecvent legarea mâinii stângi a copilului de scaun, la spate, sau pedepsele corporale pentru cei prinşi că scriau cu mâna stângă.

La sfârşitul secolului 19, infamul dar influentul medic Cesare Lambroso, cel care a asociat unele trăsături faciale şi rasiale ale oamenilor cu înclinaţia acestora pentru criminalitate, şi-a îndreptat atenţia şi către acest fenomen, al preferinţei pentru o mână sau alta. Deloc surprinzător, a decis că stângăcia ar fi fost semnul unui comportament patologic, sălbatic şi criminal. De-abia în anii 1860, odată cu descoperirile lui Paul Broca legate de lateralizarea creierului, oamenii de ştiinţă au devenit interesaţi de studierea acestui fenomen. În anii 1930 a fost atins un vârf al acestui interes, însă studiile serioase nu au început cu adevărat înainte de anii 1970.

Citiți aici mai multe despre lateralitate.

La sfârşitul sec. 19 – începutul sec. 20, ca un exemplu clasic de idealism Victorian, a luat naştere o mişcare pentru promovarea ambidextrismului. A fost iniţiată de Societatea Culturală Ambidextră a lui John Jackson şi susţinea că omenirea întreagă ar avea de câştigat dacă toţi oamenii ar învăţa să îşi folosească în mod egal ambele mâini. Mişcarea nu a avut mare influenţă şi nici nu a rezistat mult în timp, însă e nu e lipsit de interes să menţionăm faptul că unul dintre susţinătorii ei a fost lordul Robert Baden-Powell, viitorul fondator al mişcării Cercetaşilor. Lordul însuşi era dreptaci (în ciuda zvonurilor care circulă încă pe multe website-uri, care îl dau drept stângaci), iar salutul constând din strângerea mâinii stângi pe care l-a instituit în rândul organizaţiei sale şi-a avut probabil inspiraţia într-unul dintre triburile africane pe care le-a întâlnit în cursul călătoriilor sale, ai cărui membri se salutau cu stânga, demonstrându-şi încrederea prin gestul de a-şi lăsa în jos scuturile.

Secolul 20

Practicile şi atitudinile discriminatorii împotriva stângacilor au persistat până târziu în sec. 20. La mijlocul acestuia, strălucitul psihanalist american Abram Blau încă era de părere că stângăcia se datora perversităţii, era rezultatul unui negativism emoţional, la fel ca refuzul înverşunat al unui copil de a mânca tot din farfurie. Blau pretindea că, la maturitate, un copil stângaci avea să ajungă încăpăţânat, rebel, rigid şi (nu se ştie de ce) obsedat de curăţenie. Cam în aceeaşi perioadă, influentul psiholog educaţional britanic Cyril Burt era de părere că stângacii ar fi „îndărătnici”, „ciudaţi” şi „neîndemânatici”.

De-abia în perioada postbelică, sub influenţa mişcării educaţionale progresiste a lui John Dewy, a început să se dezvolte timid un val de toleranţă pentru diferenţele individuale şi non-conformitate. Însă chiar şi atunci au continuat să se practice pedepse corporale şi presiune psihologică asupra elevilor stângaci, mai ales în şcolile catolice din anii 1960-70, când respectivii elevi erau acuzaţi de diverse culpe, care mai de care mai bizară: de la a fi asociat cu diavolul până a fi… comunist.

Blocul de ţări sovietice a continuat şi după anii 1970 să susţină politici ferme de educaţie împotriva stângăciei. În Spania, Italia, Yugoslavia şi ţările aflate dincolo de Cortina de Fier, scrisul cu mâna dreaptă era obligatoriu în şcoli. În Albania s-a mers chiar şi mai departe, scrisul cu mâna stângă fiind declarat ilegal şi, deci, pasibil de pedeapsă la fel ca orice altă infracţiune.

Până şi în zilele noastre, deşi s-ar putea spune că trăim într-o societate mult mai informată şi relativ mai deschisă la minte, există încă părinţi şi profesori care îşi îndeamnă copiii/elevii să renunţe la scrisul cu mâna stângă, din simplul motiv că viaţa acestora ar fi mai uşoară dacă s-ar integra astfel într-o lume preponderent dreptace. La acestea se adaugă şi presiunea semenilor, şi dorinţa copiilor de a se conforma normelor majorităţii, ceea ce duce la apariţia unor numeroase încercări de a schimba mâna dominantă, în favoarea dreptei, în timpul copilăriei.

Ar trebui corectați copiii stângaci? Aflați răspunsul în acest articol.